În anul 1942, guvernul Antonescu a decis deportarea a aproximativ 25.000 de romi în Transnistria. Mulţi dintre ei au murit acolo în perioada 1942-1944.

Din cei deportaţi în 1942, 12923 erau copii (mai mult de jumătate). Majoritatea supravieţuitorilor romi trăiesc în condiţii extrem de grele şi sunt vulnerabili social: bătrâni, bolnavi, săraci, nu dispun de niciun fel de pensie.

Totuşi, foştii deportaţi, inclusiv romii, pot beneficia de DREPTURILE prevăzute de Legea 189/2000, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de cătreregimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice:
a) asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor;
b) transport urban gratuit cu mijloace de transport în comun aparţinând unităţilor cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou);
c) 6 călătorii dus-întors gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I;
d) 6 călătorii dus-întors gratuite, anual, cu mijloacele de transport auto sau, după caz, cu mijloace fluviale de la localitatea de domiciliu la reşedinţa de judeţ, pentru persoanele care nu au posibilitatea să călătorească pe calea ferată;
e) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică;
f) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor;
g) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum şi scutire de plata taxei de abonament;
h) acordarea, la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.

Puţini dintre supravieţuitori cunosc aceste prevederi legale şi sunt capabili să facă toate demersurile necesare (adeseori mult prea complicate pentru nişte oameni având o vârstă înaintată, nedispunând de organizaţii specializate care să-i ajute).