Majoritatea supravieţuitorilor romi sunt vulnerabili, bătrâni (cei mai mulţi octogenari), bolnavi, săraci, analfabeţi, nu-şi cunosc drepturile, nu mai sunt în stare să se deplaseze la birourile autorităţilor, să scrie şi să adreseze cereri, să se informeze cu privire la drepturile lor etc.

În plus, deşi Legea 189/2000 pare, la prima impresie, generoasă, prevăzând modalităţi variate prin care supravieţuitorii pot demonstra că au fost deportaţi, în realitate, Casele de Pensii au dezvoltat practici arbitrare care îngreunează obţinerea de către supravieţuitorii romi a drepturilor legale.

În ciuda faptului că Legea 189/2000 prevede şi declaraţiile notariale (fără a specifica numărul acestora sau a impune un anumit tip de martor), în realitate, Casele de Pensii prefera documentele de arhivă, dosarele bazate pe declaraţiile martorilor fiind, de obicei, refuzate. Casele de Pensii pornesc de la premisa că declaraţiile romilor vor fi, cel mai probabil, mincinoase şi că se vor trezi inundate de solicitări pentru pensii în baza Legii 189/2000. În realitate, numărul potenţialilor beneficiari romi la nivelul întregii ţări este foarte redus: la 73 de ani de la deportarea în Transnistria, din cei 25.000 romi deportaţi foarte puţini mai sunt în viaţă (jumătate dintre ei au murit în Transnistria, iar restul au murit în cei peste 70 de ani scurşi de atunci). În prezent, în 2015, estimăm numărul supravieţuitorilor romi la circa 200 de persoane (cei mai mulţi dintre ei fiind copii în perioada deportărilor de acum 73 de ani) dintre care unii (ponderea lor variază de la judeţ la judeţ) sunt deja beneficiari ai Legii 189/2000.

Chiar şi atunci când, declarativ, accepta declaraţiile cu martori, anumite CJP impun condiţii care, în practică, se dovedesc tot mai greu de îndeplinit: ar trebui să fie cel puţin doi martori (de preferat beneficiari ai Legii 189/2000, care să fi fost relativ mari Transnistria). Aceste practici ajung să restrângă drastic accesul la drepturi al unor oameni care aparţin unui grup extrem de vulnerabil (romi, analfabeţi, bătrâni, săraci, adeseori grav bolnavi şi nedeplasabili).

În cursul proiectului am găsit localităţi unde mai există doar 1-2 supravieţuitori romi, care, deşi deportaţi, nu sunt neapărat beneficiari ai Legii 189/2000 sau care nu erau decât copii în Transnistria. Cum pot fi ajutaţi aceşti oameni dacă sunt menţinute aceste criterii?

Casele de Pensii tind să considere drept credibile doar documentele produse de autorităţi (Crucea Rosie şi arhivele naţionale). În realitate, CJP nu cunosc situaţia arhivistică şi pretind documente pe care, adeseori, arhivele nu le pot pune la dispoziţie:

• Crucea Rosie nu dispune de liste nominale cu deportaţii romi sau evrei şi nu poate, deci, elibera astfel de acte;
• numeroase filiale ale arhivelor naţionale nu dispun de listele cu numele persoanelor deportate de pe raza respectivelor unităţi administrative (cazul arhivelor de la Sibiu, Galaţi, Vrancea, Ialomiţa etc).
• în plus, adeseori, autorităţile poliţieneşti nu au înregistrat numele tuturor deportaţilor.
• adeseori, mai ales în cazul foştilor nomazi, nu era nominalizat decât capul familiei. De exemplu: s-a deportat de pe raza postului de jandarmi din comună Ştefăneşti, judeţul Muscel: Stănescu Dumitru, 1 femeie, 3 copii, doi catâri. Cum poate demonstra supravieţuitorul analfabet şi bătrân de acum (copilul nenominalizat de atunci) că a făcut parte din respectiva familie? Dar dacă, şi asta este regulă, părinţii nu se cununau legal, iar în registrele de stare civilă, la naşteri, nu era menţionată decât mama (care nici ea nu este nominalizata în listele cu deportaţi)?
• de asemenea, mulţi romi, mai ales din rândul copiilor, au fost deportaţi folosindu-se poreclele acestora: (Genovica, Paulina, Jandarica etc), nu numele oficiale.